Era perfecțiunea logică a copilăriei, care sfărâmă convențiile adulților în cioburi.
Vaza de cristal. Da, ea era. O amintesc perfect — înaltă, cu model în formă de romb, care reflecta lumina candelabrelor sovietice. I se dăruse părinților mei la nuntă în 1972. Vaza stătea în vitrine, în spatele sticlei, și nu se putea atinge. Era o graniță între ceea ce aveam și ceea ce ne puteam permite să arătăm.
Într-o familie sovietică, vaza din vitrină însemna mai mult decât un simplu obiect. Era o marcă vizibilă: trăim decent. Avem ceva frumos. Suntem — oameni cu gust. Dar stând în cameră, privind în ochii nepotuluii, brusc am înțeles totul diferit.
L-am privit cu o privire lungă, iar conștientizarea a venit ca un val: el a pus întrebarea pe care mi-o pusesem eu însămi acum patruzeci de ani. De ce păstrăm frumusețea în loc să trăim cu ea? De ce frumusețea era o frică de a pierde, nu o bucurie de a avea?
Stând sub zumzetul ninsorii, am simțit nu tristețe — ci o fel de înțelepciune bună. Vaza nu era despre vanitate. Era speranță. Speranța că chiar și într-un apartament de o cameră din epoca sovietică poate exista frumusețe. Că frumusețea nu este lux, ci o necesitate a sufletului uman.
Am luat mâna nepotuluii în a mea — în mâna care nu mai este atât de puternică — și am zis: «Pentru că uneori lucrurile frumoase ne sunt necesare doar ca să știm: lumea nu este doar practică. Că există loc pentru simplul frumos». El s-a gândit. Afară ningea. «Și acum? O atingi?» — a întrebat el. «Acum înțeleg că frumusul nu trebuie neapărat păstrat în spatele sticlei. Frumusul este când te încălzește inima aici», — am pus mâna pe pieptul lui.
**Spuneți în comentarii: ce obiect din copilăria familiei voastre stătea "pe raft" și ce a însemnat pentru părinții voștri? Și cel mai important — ce înseamnă pentru voi acum, când ați devenit și voi mai vârstnici?**